CREEATIE

Etimologie

Cuvântul evreu (există în limba română şi varianta azi arhaică „ovrei") provine din limba ebraică. Cuvântul ebraic עברי (ivrí) este înrudit cu verbul עבר „a trece”^[1]. Mitologia evreiască leagă acest nume de Eber (ebr.'Ever), un strămoş al lui Avraam (Abraham, ebr.Avraham), urmaş al lui Sem(ebr.Şem) sau de faptul că vechii evrei au venit în Canaan „de dincolo (ever) de rîu (Iordan sau poate Eufrat). Denumirea veche Israelit(în varianta de pronunţare slavă şi germană -„izraelit”) provine din etnonimul ebraic, בני ישראל, „fiii lui Israel”,unde Israel are semnificaţia de " a luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”.

Variantele etnonimice româneşti vechi ori regionale, devenite azi mai mult peiorative, bazate pe rădăcina slavizată jid- şi sufixate cu -ov (jidov)şi -an (jidan) provin din numele propriu ebraic devenit etnonim, יהודה, Iehuda (Mulţumire lui Iahu, sau Iahve, adică lui Dumnezeu) ( יְהוּדִי ‎,iehudí fiind cuvântul cu care evreii se denumesc pe ei înşişi în ebraică).(Variantele din urmă „jidov”, şi mai ales „jidan” au ajuns să fie preferate în trecut de literatura de propagandă antisemită în limba română). Nume asemănătoare, dar fără conotaţie peiorativă , s-au păstrat în numeroase limbi - polonă (Żyd), maghiară (zsidó), germană (Jude), engleză (Jew), franceză (Juif sau juif), spaniolă (judio), ladino (djudio), arabă (yahud) sau idiş (Id sau Yid). Varianta iudeu (astăzi preponderentă în limbaj liturgic creştin şi în textele despre evreii antici) are aceeaşi origine, dar a intrat în limba română prin intermediul latinei şi elinei.

Denumirea "evreu" care a intrat în uz în limba română modernă e asemănătoare cu denumirea folosită astăzi în limbile italiană (ebreo), rusă (yevrey), sârbă, bulgară şi greacă (evréos).

Denumirea „israelian” desemnează pe cetăţenii statului evreiesc modern Israel, majoritatea evrei, dar şi de alte naţionalităţi minoritare - arabi, cerkezi, armeni etc.

[modifică] Originea poporului evreu

Un fragment din anul 1213 î.e.c. din Egipt cu menţionarea poporului evreu

Poporul evreu^[2] este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea numită în antichitate Ţara lui Israel. Poporul evreu e numit în limba ebraică עם ישראל, „poporul (lui) Israel”, cu atestări archeologice^[3] din perioade antice (cea mai veche a fost găsită în Egipt şi e datată în jurul anului 1213 î.e.c.)^[4].

În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele de habiru/apiru. Există teorii care, pe baza unor date şi a similitudinii etnonimice, consideră că evreii preistorici şi antici ar fi fost identici cu acesta sau poate unul dintre triburile poporului habiru^[5].

Potrivit tradiţiei sale, poporul evreu ar avea la bază 13 triburi, cu legături de familie din antichitate, cu aceeaşi limbă şi religie. Străinii convertiţi în trecut la religia evreilor, religia mozaică, s-au asimilat. Religia mozaică sau iudaică , aşa cum s-a cristalizat ea după distrugerea celui de-al doilea Templu, nu a practicat misionariatul printre alte popoare şi grupuri confesionale^[6]. În istoria evreilor sunt câteva perioade în care populaţii au fost asimilate ca urmare a adoptării religiei iudaice. Prima a fost iudaizarea amoriţilor^[7], un popor canaanit, care era înrudit cu evreii. Familia regală a ţării Adiabene (ce coincidea în mare parte cu Asiria de altădată şi cu o parte din Kurdistanul de astăzi) s-a convertit la iudaism în prima jumătate a secolului I, şi, împreună cu ea, s-au convertit şi o parte din supuşii ei . Noii evrei din Adiabene i-au ajutat pe evreii din Iudeea în timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost înmormântaţi la Ierusalim^[8].

În diaspora, evreii şi-au păstrat tradiţiile, limba şi religia. Cultul religios s-a dezvoltat cuprinzând şi tradiţii care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul religios a păstrat şi limba ebraică, (asociată cu sora ei, limba arameică, ce devenise în vremea perşilor ahemenizi „lingua franca” a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului, chiar şi în lungile perioade istorice în care în viaţa de zi cu zi limba uzuală era alta. Din limba ebraică provin un număr de împrumuturi lexicale în alte limbi, cuvinte şi expresii mai ales religioase (ex. sâmbătă, mană, aleluia, amin, jubileu, heruvim, serafim, serafic, osana etc.). La aceasta au contribuit prezenţa comunităţilor evreieşti în diaspora, dar mai ales răspândirea creştinismului şi scrierilor sale sacre, Vechiul si Noul Testament (comunităţile creştine primordiale au fost evreieşti).

Religia iudaică, în forma ei ortodoxă, asemănător cu alte culte religioase - creştine, musulmane etc nu permite căsătorii cu practicanţii altor culte, decât prin convertirea partenerilor de cuplu - în cazul acesta, la iudaism. Din cauza căsătoriilor în interiorul comunităţii, ca şi în cazul altor etnii şi obşti religioase, în colectivităţile evreieşti au apărut uneori şi unele boli ereditare foarte rare care se manifestă aproape numai la evrei şi care au fost mai bine depistate şi studiate datorită contribuţiei medicilor si cercetătorilor evrei^[9] Evreii căsătoriţi cu străini erau în trecut excluşi din comunitate şi s-au asimilat în sânul altor popoare. Deoarece statutul social-politic al evreilor diasporeni a fost timp de secole inferior (de exemplu, în România, până după Primul Război Mondial, li s-a refuzat cetăţenia română) statutului băştinaşilor, numărul străinilor cooptaţi în comunităţile evreieşti, prin convertire religioasă, a fost în multe perioade neglijabil.

[modifică] Hazarii

Războinic hazar (ori avar), cu un captiv. Desen după un bazorelief de pe un vas de aur din Tezaurul de la Sânnicolaul Mare.^[10]

Istoricul evreu român Meyer Abraham Halevy reaminteşte că familia regală, aristocraţia şi o parte din poporul hazar s-au convertit la iudaism la mijlocul secolului al VIII-lea. În hanatul Hazaria trăiau evrei imigraţi din Persia şi din Imperiul Bizantin unde au fost persecutaţi în secolele VI-X (în 632 iudaismul a fost interzis şi în 720 s-a încercat o botezare forţată a evreilor)^[11]. Nu există date istorice cu privire la numărul aproximativ de evrei imigraţi şi convertiţi. În preajma strămutării triburilor ungare în Pannonia, li s-au alăturat trei triburi hazare, supranumite kavari (pe greceşte kavaroi; potrivit cronicii De administrando imperii de Constantin VII Porfirogenetul şi altor izvoare). Decenii mai târziu, în timpul domniei ducelui Tokşun (Taksony) (mijlocul sec. X), pe teritoriul noii Ungarii au fost admise alte grupuri de hazari. Kavarii se presupune că erau de confesiune mozaică, însă probabil neobservantă a Talmudului. Potrivit izvoarelor, plecarea lor din est a fost o consecinţă a unei revolte (eşuate) faţă de han. În noua patrie, Pannonia, kavarii au fost asimilaţi curând de populaţia maghiarofonă şi au fost creştinaţi. Hazarii care şi-au păstrat religia mozaică au fost asimilaţi de comunităţile evreieşti din Europa de est^[12]. Cercetări genetice moderne susţin că populaţia evreiască aşkenază are de asemeni o oarecare ascendenţă turcică. În baza acestor studii a fost avansată ipoteza că hazarii (al căror idiom probabil era o variantă veche a limbii ciuvaşe din familia de limbi turcice) ar fi reprezentat circa 11%-12% din străbunii evreilor aşkenazi.

[modifică] Originea genetică

În baza unor cercetări genetice făcute în scop medical în California, s-a tras concluzia că femeile din sânul populaţiei aşkenaze sunt predispuse a se îmbolnăvi de cancer la sân într-un procentaj de 8,3% în comparaţie cu procentajul de 2,2% privind incidenţa aceleiaşi maladii la femeile celorlalte subgrupuri ale rasei albe. La femeile de limbă spaniolă, procentajul stabilit este de 3,5%, dar s-a avansat ipoteza că ,poate, un număr important de indivizi din acest mare grup lingvistic american ar fi avut strămoşi înrudiţi cu evreii sau chiar de origine evreiască^[13].

[modifică] Istoria antică

Istoria evreilor, din perioada antică, e descrisă în Biblia evreiască şi cunoscută prin ea în toată lumea. Descoperiri archeologice au întărit diverse date care apar în Biblie, dar perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice şi sunt istorici care cred că o parte din naraţiunea istorică biblică, ar avea mai mult un caracter mitologic.

[modifică] Regatul Unit

Templul lui Solomon din Ierusalim. Ilustraţie bazată pe imaginaţie şi pe detalii biblice

După tradiţia evreiască 13 triburi de evrei, formate din descendenţii celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif s-a divizat în două triburi, după fiii lui, Menaşe şi Efraim), au cucerit Ţara Israel, au colonizat-o şi, după o periodă în care nu aveau o conducere centrală, au format un regat condus de regele Şaul. Lui Şaul i-a urmat regele David. Acesta a cucerit oraşul Salem (în ebraică Şalem), căruia i-a fost schimbat numele în Ierusalim şi care a devenit capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon, a construit la Ierusalim Templul, care urma să fie unic în religia evreilor.

[modifică] Iehuda şi Israel

După moartea lui Solomon, statul a fost împărţit în două regate, Iudeea (Iehuda,Iuda)) şi Israel.

În anul 733 î.e.c. Teglath-Phalasar III (Tiglat Pileser sau Tukulti-apil-Ešarra), regele Asiriei a cucerit Regatul Israel, l-a distrus şi a exilat o mare parte din populaţia evreiască. În anul 586 î.e.c. Iudeea a avut aceeaşi soartă şi, după cucerirea Ierusalimului, regele Babilonului, Nabucodonosor (sau în ebraică Nevuhadneţar) a exilat o mare parte din populaţia evreiască. După aceste exiluri de masă evreii surghuniţi au continuat să-şi păstreze religia şi să aştepte venirea unor timpuri prielnice pentru revenirea în patrie, unde să reconstruiască Ierusalimul şi Templul.

[modifică] Întoarcerea evreilor din exil