luni, 2 noiembrie 2009

Ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua preţioasă lichidă” — este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Chá jīng, („Cartea sacră a ceaiului”), scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau şi se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber şi sare.

Maestrul Eisai

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Maestrul Dogen

Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al şcolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, înfiinţează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi călugării budişti de la alte mănăstiri, care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtăşit şi de discipolul său Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al şcolii de zen Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.

Maestrul Murata Juko

Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.

Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit aşa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marţiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se găseşte în zilele noastre.


Numele de chanoyu este cunoscut ca având semnificaţia de „ceremonia japoneză a ceaiului”, deşi tradus exact înseamnă, de fapt, „apă fierbinte pentru ceai”.

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiului.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.

Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însuşindu-şi procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta, meşteşugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.

Calea ceaiului se numeşte sado sau chado (ambele scrise 茶道 în kanji). Termenul sado este folosit de şcoala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de şcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânit ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplităţii, oferă o stare tonică, binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanţilor, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceştia total neimplicaţi.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită. Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepţia vasului de bambus şi a şerveţelului pentru şters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Frunzuliţele din care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantităţi moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în funcţie de poziţia lor pe tulpină. În ceea ce priveşte ţinuta vestimentară a participanţilor (kimono, de cele mai multe ori) veşmintele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. Mişcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedeşte a fi şi cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.



2 comentarii:

BAR DO BARDO spunea...

A Cerimônia do Chá exige uma integração ao Cosmos.

nakudo spunea...

Lo que me gusta especialmente el Japanese people ... es que cada acto en sí mismo es elevado al estado divina.Anii mi bendición en Japón son el futuro más fascinanti.Sper España y toda su tradición minunata.O por la noche encantado con las hadas y el unicornio ...