MISTCISM SI DELIR MISTIC

Delirul mistic este delirul ce are ca tema centrala ideile delirante mistice sau religioase

.De la inceput, dorim sa separam semantic notiunea de delir - tulburare de constienta cu modificarea starii de luciditate (din latinescul delirium - aiurare) - de cea de idee deliranta (din latinescul de lira - alaturi de brazda), prin care se intelege o tulburare de gandire caracterizata printr-o idee sau un sistem de idei patologice ce au urmatoarele trasaturi:

Un mod eronat de judecata care domina gandirea bolnavului si ii modifica in sens patologic comportamentul;
Impenetrabila la contraargumente logice, imposibil de confruntat in ciuda contradictiilor evidente cu realitatea;
Incompatibila cu o atitudine critica, bolnavul fiind incapabil sa-i recunoasca esenta patologica.
O definitie mai simpla a ideii delirante este aceea a unei idei in dezacord cu realitatea, dar in a carei realitate crede bolnavul, impenetrabila la argumentele logicii formale si care-i modifica conceptia despre lume, comportamentul si trairile.

Ideile delirante au si un aspect afectiv, delirurile fiind sustinute de un suport afectiv si volitiv cu o mare energie care le confera forta, intensitatea si durabilitatea, vorbindu-se despre o grupare ideo-afectiva, ideile fiind insotite de o mare incarcatura emotionala. In functie de continutul lor tematic, ideile delirante pot fi impartite in idei de persecutie, hipocondriace, de gelozie si erotomanice, de filiatie, de grandoare, de relatie, de influenta, metafizice, de inventie, de reforma, mistice etc. Ideile delirante nu apar izolate, ele avand tendinta de a se articula si sistematiza, restructurand gandirea intr-un mod particular, realizand diferite tipuri de deliruri, mai mult sau mai putin sistematizate, mai mult sau mai putin bizare. Delirul modifica afectivitatea si perceptia individului, angajand intregul psihism al acestuia.

In delirul mistic, bolnavul are convingerea ca este purtatorul unei misiuni de ordin moral, religios, spiritual. El este „menit” fie sa „reinstaureze armonia si pacea in lume” si sa „raspandeasca pacea si credinta”, fie „sa-i curete de pacate pe semenii sai” si „sa indeparteze demonii”. In tesatura delirului, de inspiratie biblica, apar adeseori tulburari de perceptie de tipul halucinatiilor vizuale sau auditive, in care bolnavul aude si vede ingeri, diavoli sau sfinti si profeti.

Ca si in alte deliruri, debutul delirului mistic este de cele mai multe ori insidios, progresiv, putand dura saptamani, luni sau chiar ani. In faza predeliranta, bolnavul are tendinta de a se izola, poate deveni suspicios, iritabil, preocupat excesiv de semnificatia unor evenimente, gesturi, simboluri, schimbandu-si treptat felul obisnuit de a trai pana atunci. Este receptiv la orice ar putea sa-i serveasca drept argument pentru sustinerea falselor sale credinte. Treptat, ajunge sa fie inabordabil in fata unor explicatii logice. In debutul brusc, bolnavul are revelatia, „intuitia” principalei sale idei delirante in jurul careia construieste apoi delirul.

Delirul mistic poate aparea in orice tip de psihoza. Il intalnim in schizofrenia paranoida, in care bolnavul are tendinta de a se identifica cu Iisus sau chiar cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, bolnavul adopta modul de comportament, felul de a se imbraca si de a vorbi al reprezentarii pe care o are despre sfinti. Ideile mistice pot fi insotite de idei persecutorii, convingerea ca este victima unui complot, idei de influenta in care bolnavul crede ca asupra sa se exercita influenta exterioara a diavolului sau a lui Dumnezeu „care vorbeste prin gura lui”, a fortelor oculte ale unor secte. Pot aparea si idei delirante de transformare sau posesiune, in care bolnavul are convingerea ca in propriul corp a intrat un duh, un demon sau un inger. De asemenea, putem intalni delirul mistic in tulburarea afectiva bipolara cunoscuta si ca psihoza maniaco-depresiva, fie in faza depresiva - in episodul depresiv major, cu elemente psihotice, melancoliforme, fie in episodul maniacal, expansiv, unde este trait ca o stare de exaltare. In depresia majora cu elemente psihotice, ideile delirante se pot insoti de idei de ruina si de idei de inutilitate, nedemnitate si umilinta, bolnavul considerandu-se nevrednic de dragostea lui Dumnezeu sau a semenilor sai, refuzand sa primeasca orice fel de ajutor, atentie sau compasiune. Pe de alta parte, in episodul maniacal, alaturi de delirul mistic, apare de cele mai multe ori un delir de grandoare si omnipotenta. Bolnavul are convingerea ca este o persoana insemnata care porunceste celorlati, ii „pastoreste”. Delirul mistic se poate manifesta si in psihozele din epilepsie (in special din epilepsia temporala), in care pot aparea viziuni, senzatii sublime insotite de o lumina stralucitoare (denumita de William James „fotism” sau ceea ce neurologii de azi considera a fi „aura vizuala”).



Trebuie tinut cont ca de-a lungul istoriei conceptul de boala psihica nu l-a acoperit pe cel de „nebunie”, iar implicatiile pe care termenul l-a avut in viata de zi cu zi a individului sunt complexe si relativ greu de delimitat. Se poate afirma, mai ales din perspectiva antropologica, ca boala nu are validitate si valoare decat in interiorul unei culturi ce o recunoaste ca atare. Potrivit acestei abordari, asupra perceptiei bolii intervine timpul istoric. Acum
100 de ani indivizii cu o viata religioasa considerata iesita din comun erau diagnosticati ca isterici, in urma cu 50 de ani, ca schizofrenici, in ultimii ani, ca bipolari sau borderline.

Ceea ce denumim astazi, conform criteriilor din DSM IV, tulburare afectiva bipolara era descris fie ca manie, fie ca melancolie. Psihoza disociativa era descrisa in spectrul larg al isteriei, iar cei cu tulburari delirante paranoide erau numiti fanatici. Fanaticii au descoperit un „Adevar” si protejeaza acest „Adevar” printr-o logica distorsionata, impartind maniheist lumea in prieteni sau dusmani. Ei devin uneori lideri carismatici si atrag adepti, oferindu-le ca punct comun, cel mai adesea, o teorie a conspiratiei care se constituie in pericol comun. Fanaticii religiosi sunt rareori considerati sfinti, deoarece caracteristicile lor paranoide de suspiciune, neincredere si iritabilitate nu se potrivesc cu virtutile crestine ale caritatii si umilintei. Istericii, in schimb, nu atrag la fel de multi aderenti, desi sunt imitati de altii. Fiindca, in general, nu au calitati de lider, pentru ca nu dezvolta teorii conspirationiste, pentru ca sunt mai putin convingatori si nu prea sunt luati in serios, ei sunt mai putin periculosi din punct de vedere social. Daca marca fanaticului este paranoia, marca istericului este sugestibilitatea, in felul acesta putand usor intra si iesi din stari alterate de constiinta. „Istericul” medieval avea viziuni, stigmate, era taumaturg si vizionar. Daca exista motive pentru care misticii medievali si ascetii eroici pot fi considerati isterici, acestea trebuie cautate in zona sugestibilitatii, a exhibarii dramatice a afectelor si a tendintei catre stari alterate de constiinta, zone in care misticismul si isteria se pot suprapune.

Astazi, delirul mistic este din ce in ce mai rar intalnit. Delirurile sunt din ce in ce mai centrate in jurul unor idei delirante cu teme precum conspiratii politice, iradiere, furtul gandirii prin televizor sau antene de telefonie, influentarea comportamentului intr-un mod subliminal prin Internet, telefonie mobila sau reclame. Chiar si moda rapirilor de extraterestrii este din ce in ce mai depasita. Atunci cand el apare, trebuie distins de misticism.

Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, misticismul este credinta in existenta unor forte supranaturale si posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte (prin revelatie, intuitie, extaz). Este o definitie simplista care nu surprinde natura misticului si misticismului. Misticismul se refera de obicei la un mod de viata atasat stradaniei de a atinge o experienta directa si personala cu divinitatea. In mistica crestina medievala, misticul este o persoana care cauta prezenta imediata sau unirea cu Dumnezeu, iar o experienta mistica este experienta transcendenta a existentei in prezenta lui Dumnezeu intr-un mod care difera de experienta comuna a gandului indreptat catre Dumnezeu sau a rugii inchinate lui Dumnezeu. Psihiatria si psihologia traditionala au fost intotdeauna tentate sa considere ca misticismul si ascetismul eroic sunt manifestari ale vreunei boli psihice, fara sa conteze natura acestei boli in sine, entuziasmul religios excesiv fiind diagnosticat in functie de tendintele in voga ale momentului. Cu putine exceptii, majoritatea psihanalistilor tind sa fie, daca nu anti-mistici, cel putin non-mistici, legand misticismul de perceperea unor structuri sau procese psihice mai profunde de Eul constient. Freud nota: „Misticismul este perceperea obscura a Sinelui de catre Eu”. Se vorbeste in psihanaliza despre trairea mistica referindu-se la „sentimentul oceanic” pe care-l da timpuriu fuziunea fat-mama. Psihanaliza este aliata stiintei, prea sofisticata pentru a fi mistica. Impreuna cu psihiatria este capabila sa demonteze experienta mistica.
Acest articol nu este un atac ci doar cu titlu informativ