Inca mai pot sa ma bucur de aroma vantului care imi vorbeste...soptindu-mi povesti nestiute de nimeni.Si:multumesc!
Nu uit nici o clipa ca sant ale mele aceste lucruri si ca totusi nu le am.Ca ma bucur ca un copil ce redescopera lumea povestilor in realitate si ca totusi...
Inca ma pot bucura de verdele copacilor si de acoladele serpilor ce-mi zambesc,vindecarea cu fiecare serpuire a mea.
Inca ma pot bucura de bufnita,,mea"care nu este a mea dar care ma binecuvanteaza cu prezenta ei in curtea mea si pe pe pamantul meu care nici el nu este al meu dar a fost sa-mi fie daruit pentru un timp si sa-l gestionez,imbratisandu-l macar din cand in cand,cu inima,cu fierberea lavei a straturilor terestre.
Inca ma pot bucura de culori care sant doar ale mele,pentru ca doar eu le vad in stralucirea lor si a mesajului ce il transmit,asa cum totul ar fi al meu si stiu ca e doar un dar si ca nimic nu-mi apartine,real.
Dar?!inima mea ,gandeste parametrii viitorului zbor al luminii.
As putea sa ma mint ca omul cu care pot vorbi ore in sir,e imaginea mea,ca si cum ne-am insirui iluzia timpului,intr-un pulsar.Dar...stiu ca nu e asa .Totusi ma bucur si nu uit sa multumesc mereu.
Mestec doua frunze de nuc in care tatal meu e ascuns si linistit de ochii lumii,a comunicarii neintamplatoare,peste distante si tarmuri si ma simt libera si deschisa,fara sa-mi fac probleme ca nu pot spune tot ce ma roade.
Si stiu ca tatal meu l-a binecuvantat si cred ca Dumnezeu a coborat in sufletul sau,sprijinindu-ma in ce ma doare.
Si iar nu uit ca este comunicare si nu este.Si nu uit sa multumesc.Si atunci daruiesc dragostea si ma inec in mintea si framantarile sale si respir.
Ii construiesc o oglinda in care sa se redescopere.CEL CE ESTE DAR NU STIE CA ESTE.
Intr-o zi piatra o sa-i vorbeasca transmitandu-i radacinile intre doua guri de uzzo.
Refluxul aduce roadele pietrelor la vedere.
Sarut opalul si-mi aduc pietrele in casa.E frig iar ele mai au de transmis atata caldura.
Cinci pisici torc langa focul de lemne,primitivitatea in care am ingropat toata modernitatea mea ce imbolnaveste interiorul.
Si multumesc.
Uliul sta o secunda pe umarul meu si eu zambesc.
N-am uitat locul meu si nici nu vreau.
E LOCUL MEU SI NU ESTE.
.
