Omul care uitase sa rada

Omul care uitase sa rada nebucarandu-se de nimic...a descoperit intr-o zi ca nici un motive sa planga nu avea.Universul il facuse chircit si-nghesuit in plamani si nu putea sa se largeasca intr-o miscare expansiva de frumos...pentru ca aerul ce-l respira era incolor si fara emotii.

Notele muzicale nu aveau miros,nici gust,nici sentimente...erau doar scrise pe o bucata de hartie care canva fusese vie.

Omul care uitase sa rada se iubea doar pe el...in felul sau de om care stie prea multe.Intr-o zi el mi-a cerut sa spun ce gandesc pentru ca inca nu studiase specii ca mine dar nu a-nteles si a vrut sa gandesc cu propriile sale ganduri...mi-a cerut sa simt cu inima lui care nu putea naste nimic si mi-a cerut sa fiu puternica...asa...ca un om.Dorea sa iubesc cu neiubirea lui si tot ce e viu sa fie desenat doar pe plansa.

Omul care uitase sa rada...nu stia nici macar cat de nefericit este...iluzii se cladeau pe un raft prafuit...pline de aparente miezoase.

Pisicile cu miros de miez de nuca,nu vorbeau...soarecii nu rodeau nimic din casa aceea pentru ca totul era mort.

Cineva ii tesu o punte de raze pe care nu a calcat niciodata...nestiind diferenta dintre noapte si zi.

Luna s-a-necat in lac si oracait de broaste ce vesteau toamna .

Motanul muri...bolnav de boli nestiute...asa cum mor toate felinile fara arcuirea libera de iubire.

-dedicat motanului meu care este pe moarte si oamenilor de rahat care l-au chinuit-